Au existat destule cazuri în care oamenii au atins suta de
ani pe întinsul pământului românesc. Noi cităm aici numai o parte din aceia
care au depăşit un veac, şi pe care i-am identificat cu ocazia cercetărilor
documentare privitoare la istoria Transilvaniei.
Istoricul Petru Maior, în prefaţa cărţii sale Istoria
bisericii românilor, tipărită la Buda, în 1813, scrie : "Din pruncie am
auzit bucuros pe bătrâni, când grăiau despre lucruri vechi ale bisericii şi ale
vlădicilor, în tinereţele sale văzute sau şi de la părinţii lor auzite. După
aceea înadins cercam să aflu de acest feliu de bărbaţi vechi de zile şi însumi
le dam ocazie (prilej) a vorbi despre lucruri de demult. Tocmai în
protopopiatul mieu, în sat Ibăneşti, am avut un preot de acest feliu, anume
Ursu, carele în anul 1786, când s-a mutat din lumea aceasta, plinise 118 ani de
vârstă. Cu carele cu atâta mai mare plăcere aveam a cuvânta, că până la capătul
vieţii sale mintea a avut nesmintită, memoria nescăzută şi toate simţurile
întregi. Numai picioarele îi cam slăbise şi sprâncenele îi acopereau
ochii."
Într-o anchetă făcută în Bihor, în noiembrie 1619, se
ascultă, sub jurământ, peste 20 de martori ţărani români din satele Cărpinet
Leheceni, Sălişte, Cerişcior, Sohodul şi Călugărali care sunt toţi bătrâni de
100 de ani.
Din vremea guvernării generalului Marcy se menţionează, în
Banat, un oarecare Ciortan Petruţi (Czartan Petracz), care a murit la 1724, în
oraşul Caransebeş, în vârstă de 185 de ani. în acel timp, fiul său din a treia
căsătorie avea 90 de ani.
În mănăstirea Kukus din Cehoslovacia se află o pictură în
ulei care reprezintă un bărbat şi o femeie, foarte bătrâni. Pictura are
următoarea inscripţie în limba germană : Iovas Rovin, de 172, şi soţia sa Sara,
de 164 ani, de rit grecesc, căsătoriţi de 147 de ani, amândoi născuţi şi
domiciliaţi în Kodo(c), din districtul Caransebeşului, cu copii adevăraţi, 2
băieţi si 3 fete încă în viaţă, cel mai tânăr băiat de 116 ani, şi acesta are 2
strănepoţi unul de 35 de ani şi altul de 27 de ani ; zugrăvit în 25 august
1728. În anul 1731, amândoi erau încă în viaţă. În mai 1912, am văzut personal,
în cabinetul medicului dr. Virgil Budinţian din Caransebeş alte două tablouri,
care înfăţişau pe cei doi soţi în port naţional bănăţean. Pictura aparţinea
altui pictor german, care reda pe scurt în limba germană, biografia celor două
personaje, dar întrucâtva deosebită de aceea existentă la Kukus. Sara a trăit
mult timp după moartea soţului ei *.
În 1759, are loc o mare anchetă pentru dovedirea
notabilităţii familiei Popa, din satul Poiana (judeţul Hunedoara), contestată
fără temei de nobilul maghiar Nicolae Csiszár. Sunt ascultaţi, cu această
ocazie, 54 de martori, între care cel din urmă e bătrânul Giurgiu Toader, în
vârstă de 150 de ani, din satul Voia, care spune: "Cum să nu fi cunoscut
pe răposatul popa Ştefan, care mie mi-ar fi putut fi copil, fiindcă eu sunt un
om aşa de bătrân, că pe vremea când, sub imperiul turcesc, s-a introdus în
Transilvania darea pe porţi, eu eram atunci deja gospodar cu casă cu fum şi am
dat eu însumi dare după poartă ; cu atât mai sigur a dat popa Ştefan. Pe fiul
său, Avram, l-am cunoscut foarte bine şi pe tata lui popa Ştefan, pe popa Luca,
l-am cunoscut foarte bine, fiindcă am trăit împreună în mare prietenie. Din
mulţi copii ai lui popa Luca, unul Ioan s-a aşezat ca preot în Bobîlna şi fiul
acestuia, Atanasie, nouă românilor din Transilvania ni s-a pus episcop. Am
înţeles că mergând odată acest episcop la Viena a adus o astfel de diplomă de
nobil pentru popa Ştefan (unchiul său) şi fiul său Avram, ca atât el, cît şi
copiii săi, să fie scutiţi de orice poveri. (De fapt, diploma latină e din 10
martie 1701, când Atanasie era în realitate la Viena). Nu ştiu dacă unii sau
alţii din aceştia aveau iobagi, dar destul că, de când îmi amintesc, ei n-au
dat sau plătit la cineva ceva, nici slujbă ca iobagi n-au făcut. Începând cu popa
Luca, din fiu în fiu, au fost toţi preoţi, stând pe pământul bisericesc din
Poiană."
Deci la vârsta de 150 de ani, moş Toader din Voia, iobagul
nobilului Valentin Buda, da informaţii, care se pot confirma şi prin alte
dovezi istorice.
Exista un ţăran din părţile Năsăudului, Tănase Todoran a lui
Dănilă, din satul Bicigiu. Împlinise 120 de ani când, la 10 mai 1763, pe
platoul Mocirla de lângă satul Salva, în prezenţa generalului Buccow a
episcopului din Blaj, Petru Pavel Aron şi a celor două batalioane de infanterie
şi 8 companii de cavalerie, chemate să depună jurământul ostăşesc are tăria şi
curajul să grăiască : "De doi ani suntem cătane, adecă grăniţeri, şi carte
n-am căpătat de la înălţata împărăteasă, că suntem oameni liberi. Ne-am scris
iobagi, dăm dare, facem slujbe cătăneşti, copiii noştri vor merge până la
marginea pământului să-şi verse sângele, dar pentru ce ? Ca să fim robi, să nu
avem nici un drept, copiii noştri să fie tot proşti, or vor învăţa ceva or ba ?
Aşa nu vom purta armele, ca şi sfânta lege să ne-o ciufuluiască tisturile. Jos
cu armele ! Alungaţi afară păgânii din hotarele noastre ! Auziţi, creştini
români numai vom sluji, când vom vedea carte de la înălţata împărăteasă, unde-s
întărite drepturile noastre ; până atunci nu, o dată cu capul ! Ce dă gubernia
şi cancelaria din Beciu e nimica : îs minciuni goale de azi până mâine."
Ca urmare a acestei cuvântări, generalul Buccow şi episcopul
Aron părăsesc în grabă adunarea. Bătrânul Todoran, acuzat de instigaţie, a
primit cumplită pedeapsă : el a fost ucis, tras pe roată, iar alţi câţiva
ţărani au fost spânzuraţi pentru că au cutezat să ceară drepturi şi libertate
pentru neamul lor oropsit.
Ziarul Erdelyi Hiradó, din Cluj, scria, în ianuarie 1839, că
în judeţul Hunedoara nu de mult a murit în Peştiş românul Juon Groza, de 120 de
ani, care ar fi putut trăi încă mult timp, dacă împiedicându-se într-o
buturugă, nu s-ar fi rănit mortal cu coasa ce o avea în mână. Lăsa după el pe
fiul său Groza Juon, de 100 de ani, şi un nepot de 80 de ani, care de 50 de ani
este jude domnesc şi care lucrează şi acum cu vigoarea unui bărbat de 50 de
ani.
Cunoscutul istoric maghiar Alex. Márki, în volumul al II-lea
din Monografia judeţului Arad, scrie la sfârşitul cărţii sale următoarele
cuvinte despre doi ţărani români : "În 1789, în cursul unei vânătoare în
satul Cuied, un domn a intrat în casa unui ţăran român. Bătrânul gospodar
însuşi povesteşte că nemţii i-au alungat pe turcii din Boroş-Ineu ; aşadar s-ar
fi putut să aibăcirca 130 de ani. În cursul îndelungatei sale vieţi, n-a ieşit
niciodată din hotarul satului şi în viaţa lui pentru întâia oară vede un domn.
La 1 ianuarie 1894 moare un păstor din Madrigeşti, în vârstă de 107 ani, după
alţii de 120 de ani. care în viaţa lui o singură dată a ieşit din satul său,
când a fost în Gurahonţ, să vadă trenul, ce fusese pus în circulaţie în
1890."
Învăţatul Alexandru Papiu-Ilarian spunea, în 1852 : "În
munţi se mai află oameni de pe timpul lui Horea, între alţii spune Iancu
(Avram), că se află un popă bătrân, care a fost şi căpitan sub Horea. Acest
popă, precum şi alţi contemporani, multe desluşiri ar putea face asupra acestei
răscoale. Câte ştiri preţioase n-ar fi transmis preotul căpitan despre răscoala
lui Horea, chiar şi la această vârstă de circa 100 de ani, dacă ar fi existat
cineva care să-l întrebe şi să consemneze cele auzite!"
Acum ne oprim la ultimul care, prin vârsta lui, depăşeşte cu
mult pe toţi cei despre care am vorbit mai înainte. Acesta este iobagul Lupu
Basa din satul Cărpinet (judeţul Bihor) pe care-l aminteşte şi urbariul
domeniului Beiuş, din 1600. Cu ocazia anchetei din 9 noiembrie 1619, pentru a
se dovedi printr-o hârtie dată, se pare, de împăratul Sigismund (1382-1438) că
preotul Pîrvu este scutit de slujba oştirii şi de plata dării după pământul
bisericii, se ascultă peste 20 de bătrâni din 6 sate, dintre care mulţi sunt trecuţi
de 100 de ani. Toţi depun mărturie în favoarea preotului Pîrvu. Printre aceşti
martori se aminteşte unul, Lupu Basa, de circa 225 de ani, vârstă notată de
două ori în actul de judecată. Lupu vorbeşte despre rolul lui la întemeierea
bisericii din Cărpinet şi înţelesul avut cu popa Pîrvul cel bătrân, ca biserica
să se facă pe locul popii, asigurându-l că preoţii urmaşi nu pot fi decât din
neamul său, iar dacă cărpinetenii vor aduce un preot străin, să-i dea
recompensă 500 de florini. Lupu Basa, în cursul vieţii lui îndelungate, ajunge
de se înrudeşte cu urmaşii popii cel bătrân. Cu prilejul anchetei din 1619, el
înşiră toată genealogia acestei familii.
Sursa : Magazin Istoric, 1968
Sursa: Plaiderai
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu